Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Secolul al XIII-lea în haine moderne

        de Adrian Popescu

Cadru universitar la Facultatea de Litere din Cluj, D-na Livia Titieni ne oferă la editura Dacia, în colecţia Homo religiosus, traducerea unei cărţi importante în constituirea mentalului european, Legenda de aur de Jacques de Voragine, sau Jacopo de Varazze, 1230-1298, arhiepiscop de Genova, a cărei istorie, printre altele, o scrie... Foarte citită în perioada medievală şi renascentistă, dar şi mai târziu, până în vremea noastră, a fost cartea aceasta despre sfinţii Bisericii creştine, de la Sf. Andei la Sf. Toma, de la Sf. Nicolae la Sf. Lucia, şi despre faptele lor legendare, care au intrat de mult în tezaurul cultural al umanităţii, dincolo de orice afiliere confesională.

Desigur, intelectualitatea occidentală şi-a asumat-o ca pe una dintre scrierile formatoare ale unei conştiinţe religioase, mai precis ale unei viziuni organice asupra lumii, unde sacrul are un rol preponderent. Nici modernitatea nu a ignorat-o, chiar dacă a interpretat diferit, mai prudent, partea de miracol sau fabulos, insistând asupra exemplarităţii etice a protagoniştilor, asupra demnităţii lor eroice, sau a lirismului candid din aceste povestiri religioase sau legende pioase despre acţiunea Proniei în istorie. Mulţi intelectuali din vest şi-au hrănit fantezia, fie ei copii, adolescenţi ori maturi, cu memorabilele personaje din Legenda de aur.

Veritabilele modele de curaj, spirit de sacrificiu, de generozitate şi de tărie sufletească din această scriere perenă au forjat caractere, au servit de îndemn lumii civilizate, edificate pe cultura creştină, pe opera poetică a lui Dante sau pe Confesiuni-le Sf. Augustin, pe filosofia unui Toma de Aquino... Gestul cultural al distinsei profesoare clujene trebuie perceput şi apreciat ca atare şi din această perspectivă metafizică, de proaspătă descoperire a unui grund al lumii care se depăşeşte, prin credinţă, pe ea însăşi. Supratemporalul are aici şi calitatea de suport moral, de subtilă pedagogie, contrapunându-se implicit relativismului etic contemporan. Nucleul tare al unor caractere ferme, creştine, ne serveşte de exemplu, vedem cum oameni ca noi se sfinţesc prin puterea lor de sacrificiu, de consecvenţă în alegerea lor, de acceptare a miracolului în cotidian. Mereu, dăruirea lor devine una rodnică, oferita Cerului, aşa cum martiriul lor de bună-voie aduce convertirea unor sceptici, lucrează întotdeauna în folosul aproapelui, mai precis al comunităţii, el nefiind un act de magie, sau de mândrie, este înfăptuit cu un scop generos, suprapersonal.

Problema de prim plan a acestei exacte şi nuanţate traduceri făcute de Livia Titieni a fost, fără îndoială, cea a folosirii unui limbaj adecvat atât zilelor noastre, cât şi conţinutului acestei cărţi de miracole descrise de un autor religios trăitor acum şapte secole. Nici excesiv de arhaizant, nici prea modernizant, limbajul prezentului volum are marea însuşire de a fi accesibil, fluid, chiar, fără a trăda imaginarul medieval, culoarea vremii, unde frumuseţea sufletească era îngemănată, ca în vitraliile catedralelor, fervorilor credinţei totale. Remarcăm apoi că adaptarea unor formule ecleziastice occidentale în limba română se face prin găsirea unor echivalenţe bisericeşti din ritul oriental, ceea ce ne face şi mai apropiat textul. De altfel, traducătoarea este deplin conştientă de aceste dificultăţi, depăşite cu brio, după opinia mea, ea menţionând cu exactitate soluţiile găsite. Un nucleu teoretic va fi schiţat, convingător, în introducere: „A-l traduce pe Voragine înseamnă să întreprinzi o călătorie inedită în istorie, atragându-l pe cititor în această aventură, dar totodată înseamnă să-l aduci pe Voragine în lumea de azi. Pentru că orice am spune, traducerea se adresează unui cititor de la sfârşitul secolului al XX-lea (XXI-lea, acum) ale cărui reprezentări sunt altele faţă de cele ale omului medieval“. Şi, mai departe: „Lucrurile devin mai complicate când e vorba de cititorul român, din pricina condiţiilor vitrege în care a evoluat literatura religioasă la noi. Izolată mai bine de o jumătate de veac de ritmurile culturii europene, limba liturgică şi a textelor religioase nu s-a primenit, aşa cum era firesc într-o epocă de mari prefaceri pe toate planurile“. În fine, opţiunea pentru neologisme este nota specifică a acestei transpuneri atente şi în deplină cunoaştere a locului cultural şi cultual ocupat de acest celebru text medieval. „Tocmai în jurul neologismelor credem că se creează organicitatea versiunii noastre româneşti“, afirmă, pe bună dreptate, Livia Titieni.

© 2007 Revista Ramuri